Doina de iubire...pierduta

Din bǎtrâni eu ştiu o doinǎ

Care sufletu-ţi transformǎ

În vioarǎ care cântǎ,

Care sufletu-ţi avântǎ

În pǎdure şi izvoare,

În câmpia de sub soare,

Peste dealul plin de flori

Şi prin cerul plin de nori.

Doina cântǎ despre-o fatǎ

Care sufletu-ţi îmbatǎ

De iubire,frumuseţe,

Tinereţea care trece,

Şi despre-un tânǎr fecior

Care –şi cântǎ al sǎu dor,

Îşi cântǎ iubirea purǎ

Care minţile îţi furǎ,

Şi le duce-n depǎrtare

Unde soarele rǎsare.

Iubirea lor era curatǎ

De pǎcat neîncercatǎ,

Cu inima tresǎltau

În clipa când se vedeau,

Vorbeau numai din priviri,

Se hrǎneau cu amintiri,

Se iubeau precum în basme,

N-aveau griji ci doar speranţe.

Doina nu e de iubire

Ci de a lor despǎrţire,

Cǎ nu ştii cum face viaţa

Şi rǎmâi doar cu speranţa,

Cǎ bǎiatul fu chemat,

De armatǎ înrolat,

Şi-a plecat cu suflet greu

Oprindu-se în drumul sǎu,

Privind amar la ce pierdea,

Cum viaţa se destrǎma.

C-a venit rǎzboi în ţarǎ

Şi mulţi tineri au pierit,

El însǎ a trimis scrisoare

Cǎtre sufletul iubit,

Îi scria cǎ într-o varǎ

Când salcâmul înfloreşte

El se va întoarce iarǎ

La frumoasa ce-o iubeşte.

Au trecut zile şi nopţi,

Au trecut luni,apoi ani,

Fata aştepta în prag

Pe bǎrbatul ce-l iubea.

Nu venea şi ea plângând

Destinul îşi blestema

Cǎ l-a dus în gura morţii,

Cǎ l-a dus de lângǎ ea.

Dupǎ ani primi scrisoare

Cǎ bǎiatul a cǎzut

Şi cuprinsǎ de durere

Minţile ea şi-a pierdut,

Stǎtea în poartǎ,jos,cǎzutǎ,

Privea în gol,privea tǎcutǎ

Cum se stinge într-o clipǎ

Viaţa ei de pân-acum,

Cum se duce ea grabitǎ,

Cum dispare pe alt drum.

Şi-aşa se încheie doina

Pe care-o cântǎ bǎtrânii

În fiecare an în varǎ

Când iarǎşi înfloresc salcâmii,

Cǎci nimeni pânǎ azi nu ştie

Cu fata ce s-a întâmplat,

A dispǎrut aşa deodatǎ

Într-o varǎ pe-nserat.