Nori se scurg în lume

Buchet de flori înmiresmate
Bat la uşile gândirii,
Culese din câmpuri uitate
În valea nemuririi.

Buchet de flori cu miros de stele,
Cu miros de cer şi de pământ,
Clipe se sparg în tăceri efemere
Când norii în lume se scurg.

Testament.

Dragul meu, nu am sa-ti las avere
Smaralde si cufere doldora de bani,
Nu am sa-ti las nici functii, nici putere,
Nu am strans nimic in toti acesti ani.

Dar iti las cu seama o mostenire vie
Cum nu se mai gaseste de un veac,
O dulce amintire cum n-a mai fost sa fie,
O rima ca sa-i fie inimii de leac.

Nu te mahni c-averea e putina
Pana vei intelege rostul ei,
Cand voi pasi-ntr-o noapte spre lumina
Tu sa imi stai atunci la capatai.

Ce va ramane-n urma mea sa fie
O alinare in sufletu-ti de flori,
Mostenirea mea prinsa-n poezie
Cu descantec de stele si de nori.

Dragul meu, de vei primi a mea avere
O sa traiesti de-a pururi pe pamant,
Cand simti ca nu mai ai nici o putere
Adu-ti aminte de-al nostru legamant.

Ploaie de toamna

Poezie dedicata lui Iana Stefan,
scrisa in 1997

O ploaie de toamna ne acopera umerii,
Ochii nostri proaspeti ca mugurii
Se adancesc, caci picaturile-i apasa
Iar pleoapele cad peste ei ca o ceata.

Tu si eu stand in ploaie pe o banca
Suntem ca doua statui si parca
Nu pot fi despartite in veci,
Ele sunt triste, sunt reci.

Si parca toti cei ce trec pe langa noi
Ne privesc ca pe o pata de noroi
Ce se raspandeste cu repeziciune,
Insa ea tot in loc ramane.

Asa vom fi mereu, ca soarele si marea,
Ochii nostri vor cauta mereu zarea,
Vom sta amandoi intr-o ploaie de toamna
Pana ce ochii nostri or sa adoarma.

Aripi de inger

In memoriam Ioan Munteanu!

Aripi mi-am deschis cand firul ierbii
Renastea intr-un verde-ametitor,
Cand asfintitul naste iar luceferi
Si cand de viata mi se face dor.

De am cunoaste clipa cand viata se incheie
Am sti cum sa plecam cu fruntea sus,
Dar suntem doar parfum de orhidee
Cand capul il plecam tot mai supus.

Cand soarele-si dezbraca raze spre apus
Si noaptea ne-nfioara prin taceri
Vom sti ca viata noastra va renaste sus
Invesmantata cu aripi moi de ingeri.

Voi cei ce ramaneti in urma pe pamant
Nu plangeti c-am plecat la cer,
Sa imi culegeti flori cu mirosul sfant
Atunci cand va creste aripa de inger.

Vis rastignit in stele.

Mi-am rastignit visul printre stele

Pe cand cerul se lumina spre zori,

Am suspinat dupa clipe efemere

De parca nu steam ca anii-s trecatori.

Am renuntat la tot in semn de razbunare

Pe inima ce m-a ranit de-atatea ori,

Cu ochii larg deschisi in stele milenare

Am asteptat ca Soarele sa iasa peste zari.

Cu inima-npietrita si visul rastignit

Ramas-am in uitare pe tarmul sangeriu,

Sub cerul plin de vise, de stele dezgolit

Sparg valurile-n talpi pe nisipul aramiu.

Ma-ndrept spre versul ce m-asteapta acas’

Scurs dintr-o calimara uscata peste timp,

Ultima rima e tot ce mi-a ramas

Cand zeii-si beau nectarul in Olimp.

Mi-e dor de mine

Mi se face cateodata dor
de copilul ce traia in mine
fara regrete si suspine.

Mi se face cateodata dor
sa zburd in zi cu soare
cu ploi si cu ninsoare,

Mi se face cateodata dor
de povestile spuse de bunici
cand inca eram fragezi si cuminti.

Mi-e dor de ce aveam odata
de ce simteam si ce iubeam atunci
fara sa plang sau sa muncesc pe branci.

Mi-e dor acum de tot ce a trecut
ca de un curcubeu pierdut in nori
precum parfumul printre miile de flori.

Mi-a fost dor in asta viata
de tot ce mi-am dorit si am pierdut
la granita cu anii din trecut.

Imi va fi dor de cine sunt acum
e ca o roata ce nu se mai opreste
in timpul ce iute se sfarseste.

Mi-a fost dor de tot in viata
si am uitat sa mai traiesc
anii ce acum se risipesc.

Dunare.

Ciulinii Baraganului se-nfoaie
Cand vantul sparge valuri de nisip,
Dunarea-i racoreste in picurii-i de ploaie
Iar visul meu se naste din nimic.

Lasati Dunarea sa curga
Si sa duca al meu dor,
Lasati Dunarea sa planga
Rautatea din popor.

Dunare cu apa lina
Si cu valul spart de vant
Spala cu apa-ti cristalina
Tot raul de pe pamant,

Si sa-l porti intru adancuri
Innecat in neuitari,
Rostogolit in ape tulburi
Pana la intinse mari.

Ingeri.

Azi mi-am facut
curat in suflet,
am scuturat de praf
o inima ranita,
am sters o amintire
uitata intr-un colt
si am deschis fereastra
spre o lumina calda
venita dintru zare,
venita dintru-nalt.
Ingerii nu vin in suflet
daca nu-i facut curat,
daca n-ai facut lumina
pentru Domnul Imparat.

Chemarea.

Trupul îmi simt prea mic şi prea plăpând

Pentru sufletul închis în mine,

Sunt singur Doamne şi flămând

Dar nu de hrana noastră ci de Tine.

Mă simt prea plin şi prea greoi

Când viaţa îmi încearcă răbdarea,

Voi privi mai adânc în lumea din noi

De unde se aude chemarea.

Sunt singur pe cale şi rănit

În lumea ce aleargă spre hău,

Pe drumul de flori iarăşi am pornit

Şi mă îndrept tăcut către Dumnezeu.

Am iubit.

Am iubit în viaţă lucruri
Multe, fără de folos,
Am purtat atâtea juguri
Şi-am rămas tot păcătos.

M-am rugat atâtea clipe
Catre cer, către pământ,
Dar n-au fost clipe zidite
Şi-acum plâng viaţa-n mormânt.

Şi gândind aşa la versuri
Începui uşor să cant,
M-am eliberat de gânduri
Şi-am uitat de ce mai plâng.

Plâng morţii noştri.

Plâng morţii noştri de sub glodul tare

De răsună-n cele patru zări,

Vuiet şi larmă se îngână-n zare

Când neamuri păgâne se văd în depărtări.

Gem morţii noştri de durerea din oase

Că nu-s aici înc-un război să dea,

Cu  sufletu-n lacrimi si hainele roase

Ţara înapoi să o ia.

Trec morţii noştri pe rând în uitare

Fără colivă sau parastas,

Se pierd ca razele în apus de soare

Privind în urmă la cei ce-au rămas.

Au fost morţii noştri apărători de ţară

Cu sângele şi viaţa au plătit,

Însă toţi se vor întoarce spre seară

Să pedepsească pe cei ce ţara le-au răpit.

Vor fi morţii noştri un fir în veşnicie

Un neam de martiri şi eroi,

Nu ştim viaţa cum va să fie

Dar cândva şi ei au fost ca noi. 

Vrem Unire.

Plec din colţ de Românie

C-auzit-am de-o Unire

Între românii fraţi de veacuri

Despărţiţi de mii de tancuri,

Dar uniţi prin glas de sânge

Unde Prutul nostru plânge

Iar graniţa de pământ

Va uni poporul sfânt

Şi va izgoni din ţară

Toţi străinii din afară

Ce-au furat pământ şi aur,

Ne-au lăsat fără tezaur,

Prutul nostru va să sece

Pe unde poporul trece

Şi să-nnece-n calea lui

Pe toţi hoţii neamului.

Călătorul

Ratăcitor pe o plajă a gândirii

Îmi port visul pe nisipul fierbinte,

De ţărm se sparge valul nemuririi

Iar marea şopteşte cuminte.

O apă lină curge-n stele

Şi peste cer se-aşterne vis,

Călător al unei clipe efemere

Păşesc pe ţărmul încins.

O poartă ferecată peste nori

Am descuiat cu cheia unui gând,

Visul renaşte în câmpul de flori

Cu miros de cer şi de pământ.

Călător voi fi spre zarea cea albastră

Unde cerul coboară pe pământ,

În tril de pasăre măiastră

Îmi dezmierd tăcut al meu cant.

Prin ochii mei stele se scurg în lume

Ca o cascadă de vise şi trăiri,

Călătorului nicicând nu-i voi spune pe nume

Când va păşi pe drumul ţesut din amintiri.

Şoptiri de taină se-aud la malul mării

Cum călătorul recită la umbra unui vis,

Nu simte trecutul, nici vraja depărtării

Când sufletu-i din stele pamântul a cuprins.

Regatul din nori.

     

     Maine imi pun pelerina de ploaie si urc in barcuta mea de hartie. Am decis sa ma indrept spre zare, departe, pana in regatul norilor. Acolo voi culege fructe si flori magice, rasarite intr-o gradina de ganduri si amintiri. Voi culege cele mai dulci fructe si cele mai parfumate flori. Ti le voi aduce intr-un cos impletit din zambete si iubiri, amintiri si trairi. La multi ani iti urez de aici, din regatul norilor, unde te voi astepta in leaganul din gradina. Te voi lasa sa te pierzi printre irisi si crini, sa-ti regasesti sufletul imbatat de arome de piersic si trandafiri, te voi lasa sa visezi, sa fii liber si stapan peste acest regat. Asa ca grabeste-te, zarea se indeparteaza prea repede iar norii incep sa se risipeasca fara un suflet in mijlocul lor. Fii binevenit!

Invatati iertarea!

             

Este El,
Voi stiti,
Dar nu vreti sa v-amintiti
De-Acel ce zilnic va spunea
Si ce-i iertarea va-nvata,
Dar L-ati uitat
Si-a disparut,
N-ati cautat macar un drum
Sa Il aduceti printre voi
Sa spele pete de noroi
De pe suflete pierdute
De la viata abatute.

Era El,
Voi stiati,
Dar v-a fost greu sa invatati
Ce e iertarea si durerea,
Ati vrut cu totii mangaierea.
O ! vai de voi amagitori
Ca-n prima zi cand v-ati nascut,
Atunci cand viata-ti inceput
Asa traiti

Va fi El,
Si Il veti cauta
Sa va invete pe toti a ierta
Si Il veti ruga
Sa vina la voi in suflete
Sa mangaie rani putrede,
Dar a trecut….
A fost demult,
Si va mai fi
Dar cand va veti aminti
Va fi taziu
Si veti pieri in larg pustiu.
Ierati! Cat nu e prea tarziu.